Pasiunile mele Psihologie

Povestea libelulei

De pe 25/09/2017
Timp de citit: 7 minute

Te-ai întrebat vreodată ce stă la baza tuturor trăirilor interioare? De unde izvorăsc ele şi de ce au un impact atât de mare asupra fiinţei tale? Te-ai întrebat de ce oare multe dintre gândurile pe care le ai sunt de nesuportat şi catastrofice, astfel că îţi zguduie viaţa din temelii şi distorsionează realitatea exterioară? De unde atâta anxietate, tendinţe compulsive (oricare ar fi natura lor), relaţii defectuoase şi găunoase? De ce primează tendinţa de fugă şi plonjare în orice acţiune exterioară, menită să te ţină departe de catharsisul emoţional?

Pe principiul că nu există interes real în rezolvarea problemelor psihologice atât timp cât eşti “fericit”, căutăm mulţumirea sufletească în lucruri mărunte şi efemere, caustice şi scorţoase, poleite şi stropite cu râuri de alcool şi măşti ticluite cu fineţea unui mare artist. Creăm mai apoi poveşti, care mai de care mai ispititoare, dramatice şi lacrimogene. Absorbiţi fiind de propriile gânduri, emoţii şi poveşti, zămislim tirade lungi şi amare. În plus, ne agăţăm cu vehemenţă orbitoare de o perspectivă îngustă şi primitivă asupra lumii. Iată cum ajungi să crezi că trăieşti într-o lume bidimensională, cenuşie, anostă şi diformă!

Libelula trăieşte cea mai mare parte a vieţii sale sub apele reci şi întunecate, sub forma unei nimfe. Privită dintr-un context esoteric, libelula întruchipează simbolul libertăţii, înţelepciunii, şi al puterii de transformare şi materializare. Spre deosebire de libelulă, omul este înzestrat cu capacitatea de a alege conştient. Alegerea abdicării de pe tronul închinat “victimei” (de cele mai multe ori aflată la mila hazardului) şi deschiderea către o nouă perspectivă, unde simţul spiritual rafinat deschide uşi spre noi dimensiuni. Abdicarea însă nu se face bătând din palme şi nici mâncând floricele în faţa emisiunilor lacunare de la “tembelizor”. Nu se face nici “aşteptând să pice pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă”. Cum de altfel, nu se face nici aşteptând vreun Mesia coborât din cer să te cruţe din faţa crudei realităţi. Din punctul meu de vedere, lucrurile nu funcţionează deloc aşa!

Suntem înzestraţi cu capacităţi intelectuale fabuloase. Trist este că nu le folosim! Ca orice muşchi nelucrat, sortit atrofierii, la fel şi capacităţile noastre ajung să fie amputate de putere înainte de vreme. Sondarea adâncimilor psihicului, înţelegerea comportamentului, analizarea conştientă şi obiectivă a gândurilor şi emoţiilor sunt prea puţin luate în seamă, deşi răspunsul este unul pe măsură: vid interior de nedescris şi depresii adânci. Oricât ai stropi cu farafastâcuri exterioare, dacă ai un moment de linişte şi sinceritate, poţi observa că fără o abordare psihologică rămâi prins într-o “compulsie la repetiţie”. Poţi alege să trăieşti într-un cocon al fanteziei, oricât de frumoasă sau de odioasă ar fi aceasta, sau poţi alege să laşi în urma stadiul de “nimfă” şi să te înalţi precum libelula deasupra apei şi să trăiesti ca un om liber de orice constrângere şi limitare.

Sondarea şi plonjarea în hăurile psihicului uman necesită curaj. Determinare, deschidere, dorinţa de a privi şi primi cât mai detaşat posibil orice ar trăi acolo. Este evident că nu vom găsi râuri de lapte şi miere, câmpuri pline cu lavandă, unicorni şi zâne. Dacă ne privim şi încercăm să ne înţelegem în profunzime, vom avea revelaţia faptului că suntem zămisliţi şi guvernaţi de suma tuturor mecanismelor dobândite de-a lungul şi de-a latul vremii. Şi cum există un punct de origine în orice, nucleul acestor mecanisme se află în stadiile timpurii ale copilăriei. Credem sau nu, ne amintim sau nu, admitem sau negăm, este mai puţin important. Vital de înţeles este că cele mai fragede momente ale copilăriei ne trasează drumul în viaţă, ne aleg partenerii, ne aleg situaţiile şi experienţele de viaţă. Mai mult decât atât, ne limitează, ne încorsetează şi ne condamnă la a trăi într-o lume superficială care abundă în călăi şi victime.

Marea majoritate a fiinţelor umane cantonate pe pământ a avut, mai mult sau mai puţin, o copilărie nefericită. Aproape fiecare om a ajuns să fie egal cu suma tuturor mecanismelor de apărare şi a vocilor dramatice din interior. Pentru a rămâne mutilat şi anesteziat emoţional, nu este imperios necesar să fi fost abuzat fizic. Abuzul poate lua multe forme: fizic, emoţional şi spiritual. Brute sau subtile, aceste forme de abuz crează o lume interioară a traumei, iar eliberarea din jocurile acesteia necesită, aşa cum spuneam şi mai sus, mult curaj, autoanaliză şi o voinţă de fier. Poate că te întrebi de ce ai nevoie de toate acestea? Pentru că, din punctul meu de vedere, o rană poate fi vindecată doar retrăind şi înţelegând cauza care a creat-o. Chiar şi numai faptul că admiţi existenţa acestei răni care supurează şi lasă ecouri lungi asupra vieţii tale, declanşează un ciclu al vindecării.

Viaţa în sine reprezintă o odisee a minţii, a trupului şi a spiritului. Si mă intreb eu, de ce oamenii se angajează cu precădere doar în ultimele două? Te-ai gândit vreodată că aceste alegeri uşoare sunt de fapt alegerile infantilului din tine? Este mai la îndemână să crezi în fantezii, nu? Deşi eşti un adult respectabil, asta nu te împiedică să intri în regresie inconştientă şi să acţionezi/comporţi conform copilului interior.

Nu îmi doresc să intru în comentarii teoretice şi de specialitate, la fel cum nu am intenţia de a denigra şi judeca părinţii, pe ai mei, sau pe ai tăi. Tot ceea ce îmi doresc este ca mesajul acestui articol să te pună pe gânduri şi să adopţi acţiuni concrete, autentice şi conştiente, menite să aducă laolaltă dimensiunile pierdute ale fiinţei. Ne naştem integri şi întregi. Ne naştem băltind într-o lume a lui UNU şi cu înalte perspective spirituale. Primul lucru care “te întâmpină” când vii în această lume tridimensională, de cele mai multe ori, este o fierătanie rece şi dură (forceps), menită să te jumule din ceea ce cu câteva clipe în urmă pentru tine era paradisul. Dacă ai “norocul” să nu plângi, vei primi şi două palme peste dos, spre amuzamentul celor care te întâmpină în lumea pământeană. Iată cum s-a născut odată cu tine şi prima ta traumă. Urmează dezlipirea pentru o vreme de mama, deoarece eşti dus in salonul de alături. O altă traumă. Plângi, îţi e foame, îţi e frică, te doare, eşti murdar şi parcă nimeni nu te aude. Eşti cumva prins într-un teatru absurd, sau în lumea lui Dante. Încă o traumă! Vii acasă şi eşti pus într-un pătuţ cu gratii. Nu este nici pe departe la fel de călduros şi conţinător precum a fost uterul mamei! Încă o traumă! Dacă ai fost născut într-o familie cu relaţii sănătoase sau toxice, este mai puţin important. Părinţii cu siguranţă munceau din greu să întreţină casa, să poată aduce de-ale gurii, iar tu să ai tot ce era necesar să ai. Această muncă însă aduce cu sine şi preţul care trebuie plătit – oboseala. Şi nu puţine au fost cazurile când mami sau tati, se aplecau deasupra pătuţului şi te priveau în gol, mecanic, gândindu-se la câte au de făcut mâine… îţi schimbau scutecele mecanic şi te hrăneau la fel de mecanic. Copil isteţ şi intuitiv ce erai, ai absorbit încă o traumă. Poate că te durea burtica, sau voiai atenţie, iar singurul mod în care puteai atrage atenţia era să plângi. Cu cât plângeai mai tare, cu atât credeai că atrăgeai mai multă atenţie. Uneori o primeai negreşit! Alteori nu. Poate că mami şi cu tati se simţeau rău, sau poate că voiau să îţi aplice o educaţie forţată. Însă cum tu la vârsta respectivă te credeai centrul Universului, atâta vreme cât răspunsul întârzia să apară… Ghici ce? Încă o traumă! Ai crescut şi ai început să mergi. Acum de-a buşilea, acum în picioare. Odată cu asta, s-a născut în tine şi dorinţa de explorare, curiozitatea şi bucuria de a atinge. Uneori părinţii pot fi exageraţi de protectori, ceea ce naşte în tine o altă traumă. Mergând înainte pe firul vieţii şi al vârstei, se zămisleşte şi dorinţa de “individuare”. Dorinţa de a te dezlipi şi de a înceta fuziunea încă ombilicală. De a o anula şi de a te simţi pe picioarele tale, chiar dacă încă eşti un infant. Ne aflăm într-un punct critic aici, atât pentru părinţi, cât şi pentru copii. Sunt de acord că nu este uşor să fii părinte şi să reuşeşti să trasezi graniţe sănătoase. Să trasezi un perimetru de încredere pentru copil, astfel încât să se simtă şi siguranţă, dar să simtă şi că deciziile îi aparţin într-un fel, sau altul. Ehh… şi aici, de cele mai multe ori, aceste graniţe sunt creionate cu forţa. Fie că este verbală sau fizică, activă sau pasiv-agresivă, această forţare lasă amprente adânci în psihicul copilului, atâta vreme cât nu este una sănătoasă şi conţinătoare. Povestea continuă, iar traumele îmbracă diferite forme, diferite haine. Ele există însă şi trasează orizonturi. Înguste sau largi. Ceea ce pentru părinţi poate însemna o glumă nevinovată, pentru infant reprezintă o traumă insurmontabilă. Spre exemplu, glumele la adresa sexualităţii sau atingerea (tot în glumă) a organelor sexuale. De altfel, nerespectarea intimităţii copilului reprezintă o altă formă de agresiune. Lista posibilelor traume continuă până în punctul în care ai crescut şi mergi la grădiniţă sau la şcoală. De cele mai multe ori eşti obligat să ingurgitezi informaţii fără drept de apel, adică fără să întrebi prea multe. Într-un mod subtil îţi este aprinsă în conştiinţă flacăra competivităţii. Trebuie să alergi ca un nebun să iei note mari, să fii premiant, să fii peste ceilalţi şi vei primi adulaţiune. Nu reuşeşti să te ridici la nivelul acestor standarde sociale, vei primi pedeapsa. Nu, nu pedeapsa soră cu moartea, deşi aşa pare la prima vedere prin ochii tăi de copil! De cele mai multe ori eşti pedepsit şi împodobit cu “nu eşti bun de nimic!”, “Prostule!” “Idiotule!” “Ce are copilul lui X şi tu nu ai?”. Încă o traumă, două, trei…

Vedeţi voi, ceea ce pentru un adult pare “corect”, pentru un copil şi capacităţile sale intelectuale, pare un iad. Ceea ce pentru un adult pare “sănătos”, copilului îi aduce mari prejudicii. Consider că a sosit vremea ca părinţii să îşi ia de mână în mod real copiii şi să îi asculte cu adevărat. Să le înţeleagă necesităţile şi împreună să pornească pe calea autentică a vindecării. Procesul trebuie să înceapă de undeva însă. De la tine, de la mine, de la noi, înapoi către generaţiile apuse. Vindecând prezentul, acţionăm simultan şi în ceea ce, sub forma umană, numim trecut şi viitor. Mă vindec pe mine, automat vindec şi relaţia cu mama, cu tata şi cu strămoşii. Mă vindec pe mine, vindec şi relaţiile actuale, precum modelez şi relaţiile viitoare. Mă vindec pe mine, vindec umanitatea şi creez mai mult spaţiu pentru ceea ce înseamnă viaţă conştientă pe pământ.

Şi libelula a zburat spre înaltul cerului! Liberă, încrezătoare şi luminoasă!

ÎMPREUNĂ!

TAG
Articole asemănătoare