Psihologie

Romeo și Julieta – Actul I

De pe 16/09/2017
Timp de citit: 5 minute

Știați că nu sunt puțini cei care consideră celebra piesă a lui Shakespeare ca fiind o satiră la adresa iubirii romantice, nicidecum o odă închinată acesteia? Personal, mă număr printre ei. Însă nu atât pentru modul plin de emfază în care ”Romeo și Julieta” este scrisă, cât pentru simpla idee că în fața provocărilor unei relații de dragoste se răspunde prin otravă.

Dar fiindcă nu despre critică literară vreau să vorbesc, să presupunem de dragul argumentului că Romeo și Julieta nu sunt cunoscuții copii shakespearieni, ci un bărbat și o femeie contemporani nouă. Ambii singuri la părinți și ambii cu experiența unui lung șir de relații romantice încheiate în moduri mai mult sau mai puțin amare. Întâmplarea – sau poate ceva mai mult decât atât – face ca ei să se intâlnească și să se îndrăgostească. La prima vedere, bineînțeles!

Primele zile… Amândoi se privesc lung și fără cuvinte în timp ce simt fluturi în stomac, amândoi sunt entuziasmați și au o certitudine inexplicabilă că și-au găsit jumătatea, amândoi știu că de această dată va fi altfel. Înarmați cu autenticitatea sentimentelor lor, se iau de mână și pornesc pe drumul timpului.

Câteva luni mai târziu… Romeo și Julieta se privesc lung și fără cuvinte, dar de această dată fluturii din stomac au dispărut. Locul le-a fost luat mai degrabă de niște molii care parcă au dat iama într-un șifonier fără naftalină. Până la urmă Romeo rupe tăcerea, în speranța disipării tensiunii: Ce s-a întâmplat?”. Julieta răspunde tot printr-o întrebare, într-o încercare inconștientă de a muta presiunea de pe sine: De ce crezi că s-a întâmplat ceva?”. Iar aici se atinge un punct critic. Înainte de a merge însă mai departe cu această shakespeariadă modernă, haideți să privim un pic în urmă, la trecutul fiecăruia.

Romeo provine dintr-o familie în care tatăl, dedicat muncii sale, a fost preponderent absent de-a lungul copilăriei fiului. Inevitabil, creșterea și educația lui Romeo au fost preluate de mamă. Aceasta, simțindu-se adesea copleșită în fața provocărilor vieții de familie, a găsit un refugiu în copilul de lângă ea. Auzind-o în repetate rânduri spunând cât de mult a avut de suferit de pe urma bărbaților, care fug de responsabilitate, în frageda minte a lui Romeo, la rândul său un viitor bărbat, a început să încolțească o idee… Cine sunt nu este suficient pentru a fi iubit de o femeie”. Această convingere deloc sănătoasă s-a impregnat în ființa sa asemenea unei pete de ulei în îmbrăcăminte. Și a fost îndeaproape secondată de o alta de aceeași natură, născută din starea imprevizibilă a mamei și neputința lui de a schimba ceva… Nu poți avea încredere în feminin”. Și fiindcă lui Romeo i-a lipsit un model de masculinitate, aceste două idei nu au fost contestate în niciun fel în timpul anilor formării sale ca tânăr adult. Drept pentru care s-au transformat în credințe.

Julieta provine dintr-o familie cu o dinamică asemănătoare. Spre deosebire de Romeo însă, ea a resimțit și mai acut lipsa emoțională a tatălui. Bărbatul menit să îi ofere protecție și siguranță în primii ani ai vieții, nu a putut-o face. Astfel, în mod similar, mintea tinerei Julieta a devenit la rându-i susceptibilă aceleiași idei… Cine sunt nu este suficient pentru a fi iubită de un bărbat”. Mai mult decât atât, mama fiind singurul model de feminitate pentru ea, tot ce a putut face Julieta la acea vreme a fost să absoarbă ca un burete personalitatea acesteia. Astfel, fata a crescut cu convingerea că… Nu poți avea încredere în masculin”. Ca și în cazul lui Romeo, aceste idei au ajuns și pentru Julieta să se transforme în credințe.

Despre credințele menționate mai sus este important de punctat un aspect crucial: nu sunt conștiente în mod implicit. Atât pentru Romeo, cât și pentru Julieta, aceste adânci impresii toxice despre ei înșiși, cât și neîncrederea în sexul opus, nu sunt lucruri de care să își dea seama. A trecut multă vreme de când aceste credințe s-au format în primii ani ai vieții fiecăruia, iar între timp personalitățile lor s-au dezvoltat asemenea unui mugure care dă naștere unui arbore falnic. Dar rădăcinile rămân.

Reluându-ne povestea, poate că nu mai surprinde pe nimeni dacă ea continuă cu cei doi protagoniști ajungând să fie prinși într-un teatru absurd… Romeo simte că ceva nu este în regulă și încearcă ceea ce a încercat întotdeauna: să vorbească despre asta. Cuvintele sunt singurul mod în care el știe să pună problema și face eforturi ca să verbalizeze ceea ce simte. Dar Julieta se retrage ca într-o carapace, iar vorbele lui trec pe lângă ea fără a le fi înregistrat mesajul. Din păcate, odată pornit, Romeo nu se mai poate opri și insistă și insistă și insistă, până când Julieta clachează și izbucnește la rându-i. De o parte și de alta se aruncă cu otravă, evident fără vreun rezultat concret, fiindcă într-o relație intimă nu există un învins și un învingător. Într-un târziu amândoi se opresc, sleiți și privind în gol, neînțelegând cum, încă o dată, sunt captivi lângă o persoană lipsită de înțelegere. Dorința de fugă este puternică și în unul și în celălalt, iar pe fețele lor tronează triumfătoare mâhnirea. Șah mat!

În viziunea shakespeariană ne oprim la otravă și rămânem cu un gust amar, însă poate că realitatea are mai mult de oferit dacă există dorința de a căuta. Și nu mă refer la căutarea unui alt Romeo sau a altei Julieta. Să nu uităm că am pornit de la premisa că amândoi au în spate o întreagă istorie de relații intime care nu au funcționat. Cel mai probabil, din aceleași motive. Să renunțe acum ar mai adăuga o za unui lanț care deja atârnă greu. Și atunci?

Și atunci, de ce și Romeo și Julieta au ajuns să fie prinși într-o dinamică aparent fără ieșire? De ce amândoi se simt învinși si epuizați? Poate pentru că interacțiunea descrisă mai sus nu a avut loc, de fapt, între ei doi? Poate fiindcă nu a avut nimic de a face cu prezentul, ci a fost, mai degrabă, o luptă între trecuturile fiecăruia? Oare Romeo nu s-a simțit la fel de neputincios ca în copilărie în încercarea lui de a face lumină prin cuvinte asupra unei situații pe care nu o înțelege vis-a-vis de feminin? Să îi fie atunci justificată vehemența? La rândul ei, oare Julieta nu s-a simțit la fel de lipsită de siguranță ca în copilărie în fața unui flux verbal impetuos venit din partea masculinului, neînsoțit însă de vreun gest conținător? Să îi fie atunci justificată închiderea? Privind lucrurile din acest punct de vedere, personal consider că ambele reacții sunt justificate. Însă când vorbim despre relații intime, justificările au viață scurtă. Importante și durabile sunt doar sentimentele. Drept pentru care, cred că o întrebare mai potrivită decât toate celelalte este: când s-au transformat fluturii în molii?

 

[Continuarea în Actul II]

TAG
Articole asemănătoare